Toți vrem ceva, dar puțini știm de ce!

Despre cum poți iubi ceea ce faci, dar fără să te pierzi în ritmul lumii.

A fost o zi ca oricare alta. Trafic, telefoane, cifre, oameni. Mă grăbeam, ca de obicei, să ajung undeva. Nici eu nu știam exact unde. Doar știam că trebuie. Trebuie să fiu acolo. Trebuie să răspund. Trebuie să fiu "pe fază".

Și, între două opriri, am oprit motorul. Nici nu știu de ce. Doar am simțit nevoia să respir altfel. În liniștea aia ciudată, fără notificări, fără voci, m-a lovit o întrebare scurtă, dar grea:

"Dar eu… unde merg, de fapt?"

A durut. Pentru că n-am știut să răspund.

Ani de zile am confundat mișcarea cu sensul. Mă mândream că nu stau locului, că am mereu planuri, că sunt "pe drum". Dar, la un moment dat, am început să simt că toate drumurile mele duceau în cerc. Că nu mai mergeam spre ceva, ci doar împotriva liniștii.

Viața mea arăta bine din afară, dar înăuntru se stricase ceva la motor. Nimic nu mă mai bucura cu adevărat. Zâmbeam, dar nu mai simțeam. Îmi trăiam viața în viteză, dar fără direcție. Și atunci am înțeles că te poți pierde fără să dispari.

De acolo am început să observ lumea altfel. Nu s-a schimbat ea, m-am schimbat eu. Aceiași oameni, aceleași discuții, aceleași obiective, dar acum le vedeam din afară — cu o liniște care mă mira și mă durea în același timp.

Până atunci, trăisem din nevoi. Nevoia de siguranță. Nevoia de confirmare. Nevoia de a fi "în rândul lumii". Dar nevoile sunt scurte. Te împing azi, te lasă mâine. Scopul, în schimb, rămâne. Nu te împinge — te cheamă.

Și abia când mi-am dat seama că am confundat nevoia cu scopul, am înțeles de ce tot ce făceam nu mă mai împlinea. Nevoia vrea rezultate imediate. Scopul vrea sens. Eu le trăiam invers. Mă ocupam de urgențe, nu de direcție. Și uite așa ajungi să alergi mult... dar să nu mai știi unde vrei să ajungi.

Toți alergam. Unii după bani, alții după validare, alții doar să nu simtă. Și fiecare spunea că e bine. Inclusiv eu. Dar n-aveam curajul să recunosc că eram obosită de atâta "bine".

Am realizat că m-am vândut de multe ori, fără să-mi dau seama. Nu pe bani — pe liniște. Am spus "da" când simțeam "nu". Am tăcut ca să nu pierd oameni. Am zâmbit ca să nu par "dificilă". Și, cel mai grav, m-am mințit că e normal.

Când spun "nu te mai vinde", la asta mă refer. La momentele în care îți pui sufletul ”la reducere” doar ca să fii plăcut(ă). La zilele în care taci în fața nedreptății și-ți spui că "nu merită scandalul". La toate serile în care te simți gol(ă), dar te porți ca și cum totul e sub control.

N-am plecat din lume. Sunt tot aici — cu targete, cu oameni, cu tot. Doar că acum respir altfel. Nu mai confund ritmul lumii cu ritmul meu. Nu mai caut liniștea în confirmări, ci în claritate.

Îmi iubesc munca. Iubesc drumul, oamenii, provocările. Dar am învățat s-o trăiesc altfel. Voxa merge în fundal, audiobookul curge în boxe, iar între două localități mai prind o discuție sinceră cu o prietenă. Sun părinții — nu pentru că "trebuie", ci pentru că vreau să aud cum le e ziua. Apoi tac. Ascult. Gândesc. Mă bucur de o frază bună dintr-un podcast, de o carte care-mi schimbă tonul gândurilor. Nu mi-am schimbat viața. Mi-am schimbat felul în care o trăiesc.

Și da, sunt oameni care încă vor faimă, bani, viteză. Nu sunt greșiți. Sunt doar în alt capitol. Eu am ajuns la ăla în care vrei mai puțin zgomot și mai mult adevăr. Poți fugi după bani, dacă siguranța financiară e una dintre valorile tale — dar nu uita să ai compasiune pentru cei care n-au ajuns încă acolo. Pentru că fiecare om aleargă cu ce are: unii cu frică, alții cu foame, alții cu speranță. Și toți, în felul lor, încearcă doar să rămână întregi...ca si eu de fapt :) .Claritatea mea nu a venit din motivație. A venit din epuizare. Autenticitatea nu a venit din curaj. A venit dintr-un "nu mai pot" spus la timp. Loialitatea n-a fost doar față de branduri, ci față de valorile mele. Iar motivația... motivația a fost simplă: să nu mă mai pierd în mijlocul lumii.

Și poate ăsta e adevărul simplu al vieții:

Nu trebuie să trăiești mai bine decât ceilalți, ci mai aproape de tine.

Sunt Melinda Bran, fondatoarea KALMROMANIA. Și încă sunt aici — în magazine, în trafic, în conversații. Doar că acum trăiesc conștient, nu pe pilot automat. Dacă și tu simți că lumea e prea tare, dar ceva în tine cere sens, nu viteză, abonează-te pe kalmromania.ro. 

Aici nu fugim de viață. Doar învățăm să o trăim cu sens.

Melly