Toleranța nu e loialitate. E ...

A trecut ceva vreme de la ultima postare. Nu pentru că n-aș fi avut ce spune. Ci pentru că între muncă, oameni, gânduri, răspunsuri date altora și întrebări care mi-au rămas mie... n-a mai încăput scrisul.

Dar azi mi-am făcut loc. Pentru că subiectul doare și e real. Și dacă tot nu conduc echipe, măcar pot vorbi despre cum e să faci parte din ele. Despre ce taci, ce vezi și ce te macină. 

🎙️ A ieșit episodul 5 din Podcastul KALM:
"Îți construiești echipa… sau doar o tolerezi?" Și e o întrebare pe care o port de ani.
Pentru că am fost acolo.

Am fost într-o echipă care părea că merge. Dar sub cifre și zâmbete, era o tăcere groasă.

Săptămâna asta am citit "Înconjurat de psihopați", de Thomas Erikson.
Nu pentru că aș fi vrut să înțeleg "psihopații" – ci pentru că voiam să înțeleg ce se întâmplă în dinamici unde totul pare calm... dar ceva e stricat.

"Unii oameni pot manipula prin tăcere, vinovăție și amânare. Și o fac atât de subtil încât ajungi să crezi că problema e la tine."
Asta scrie în carte. Și asta am simțit de multe ori.

Am văzut colegi care dădeau vina pe oricine, dar niciodată pe ei.
Am văzut manageri care nu spuneau nimic... de teamă "să nu tensioneze atmosfera".
Și am văzut oameni buni care au plecat, pentru că nu mai puteau duce pasivitatea celorlalți.

Eu n-am condus echipe. Dar știu cum e să fii acolo și să simți că:

– unii nu dau nimic, dar stau bine pe poziție
– alții trag pentru toți, dar sunt tăcuți, că n-au timp de certuri
– iar tu… taci și mergi mai departe, că "nu e treaba ta"

Ei bine, poate ar fi trebuit să fie.

🎧 Episodul 5 e pentru toți cei care se întreabă, la modul sincer:

Mai e echipa asta "echipă"? Sau doar o formă de supraviețuire colectivă?

👉 Ascultă aici – Podcast KALM Ep. 5

📩 Și dacă ești manager, team leader sau pur și simplu omul ăla care vede tot și tace de prea mult timp…
Am scris o resursă care spune ce nu se spune des:
👉 Loialitate sau… frică?

Nu e un ghid cu "pași".
E o oglindă.

Uneori tăcerea nu e calm.
E frică.
Și dacă tot rămâi acolo… întreabă-te:
Ești loial(ă) muncii? Oamenilor? Sau doar fricii că nu ai altceva?

Eu mi-am pus întrebarea asta de multe ori.
Acum o dau și mai departe.

Zilele astea, trăim într-un film în care toți zicem că vrem schimbare, dar ne uităm la ea de pe margine.
Pe online se viralizează pantera neagră, că e puternică, clară, impunătoare.
În realitate, oamenii înghit în sec și spun "sigur, cum ziceți dumneavoastră".
Avem "campanii de loialitate", dar înăuntru e frică.
S-a mărit TVA-ul, s-au scumpit toate, s-au agitat nervii și emoțiile – dar în echipe nu vorbim despre asta.
Doar așteptăm. Să treacă. Să se regleze. Să se rezolve de la sine.

Și nu se rezolvă.
Se adâncește.

Și poate cea mai periculoasă tăcere e aia care apare atunci când ți se cere să faci "doar o excepție".
Să zâmbești și să taci, când știi că ceva e ilegal, dar "toți fac la fel".

Nu ți se spune direct. Se insinuează. Se ambalează frumos în presiune, în loialitate față de firmă, în "suntem o echipă, nu?".
Și atunci începi să simți în stomac, nu în minte, că poate ești într-un loc greșit.

Dar te minți. Încă puțin. Încă o lună. Încă o campanie.
Până când nu mai știi cine ești și ce ai acceptat să devii, ca să nu "pierzi locul".

Frica se instalează frumos în obiceiuri: taci, nu deranja, fă-ți treaba, zâmbește, mai stai.
Și așa ajungem să tolerăm tot ce, cândva, ne făcea să ne revoltăm.

Și dacă te întrebi:
"Dar ce-i cu tonul ăsta? Parcă e cam mult, Melinda…"
Răspunsul e simplu: nu scriu din frustrare. Scriu din claritate. Din oboseala aia care nu se mai varsă în plângeri, ci în cuvinte care așază lucrurile.
Pentru că uneori avem nevoie să auzim lucrurile nu "mai blând"...nici să simțim că călcăm pe coji de ouă, ci mai adevărat, autentic si clar.

Și dacă ai simțit și tu vreodată că taci prea mult, doar ca să păstrezi o pace care nu te mai hrănește...
Suntem în aceeași barcă. Doar că eu am început să vâslesc spre mal.

Așa că nu, nu sunt frustrată. Sunt doar una dintre oamenii care n-au mai putut să se mintă frumos.

Nu vreau confirmări. Nici like-uri. Dar dacă ceva din ce ai citit ți-a ridicat o întrebare, atunci poate n-am scris degeaba.

Și dacă ești într-un loc unde toți zâmbesc, dar tu simți că ceva te usucă…
nu-ți pune întrebarea "cât să mai tac?",
ci "ce se poate construi în loc?"

Eu am ales să construiesc KALM.
Tu ce alegi?

—

💚
Melinda