Caruselul dintre minte și liniște

A înnebunit lupul 😅😅...nu nu...Crede-mă, am încercat și eu varianta cu "găsește-ți liniștea interioară, găsește-ți echilibru"...

N-am găsit-o. Probabil era în pauză de cafea, cu răbdarea. ☕ 

Așa am înțeles că liniștea nu se caută. Se construiește. 

Câte o decizie pe zi, câte o renunțare la ce nu-ți mai trebuie, câte o conversație sinceră ...da' auzi, sinceră...cu tine....

Freud ar fi spus: "analizează de ce te doare"... Adler ar fi spus: "asumă-ți că tu ai pus cuțitul acolo"...Eu spun: alege ce vrei să devii după ce ai înțeles tot — dar, te rog frumos, oprește odată caruselul ăla în care te tot învârți între "analiză" și "înțelegere", că amețește și liniștea cu tine. 😅 

Dar... 

Am observat un tipar care se repetă, tăcut, la foarte mulți oameni. O rană care nu țipă, dar se simte în ton, în gest, în felul în care ne justificăm. 

Rana de "nu sunt suficient" ...

Nu o învățăm dintr-o singură experiență, ci o acumulăm încet — din fiecare "se putea mai bine", din fiecare comparație, din fiecare moment în care am fost văzuți doar prin rezultat, nu prin efort. Așa învățăm să ne măsurăm valoarea prin ochii altora. Să căutăm validare în aplauze, nu în liniște. Să credem că trebuie să demonstrăm, nu doar să fim. Și cine a ajuns să mă cunoască la nivel personal știe ca eu nu sunt psiholog...încă 😅 Nu sunt terapeut. Și sigur nu sunt judecătorul oamenilor — am deja destule procese deschise cu mine, la care încă n-am pronunțat sentința. 😅 Sunt un observator. Un om care, după ani petrecuți printre oameni, a învățat că tăcerea "vinde" uneori mai mult decât orice "prezentare", că un refuz nu e un sfârșit, și că, uneori, o glumă bună vindecă mai mult decât o analiză lungă. 

Poate de aceea m-au fascinat mereu doi oameni: Sigmund Freud și Alfred Adler. Freud — părintele psihanalizei. A căutat de ce-ul durerii, a privit în inconștient, în amintiri, în traume. A crezut că înțelegerea rădăcinii este începutul vindecării. Adler — discipolul care a avut curajul să-l contrazică. A întrebat: "Bine, dar ce faci mai departe?" A mutat privirea dinspre cauză spre scop, din vină spre responsabilitate, din trecut spre direcție. Freud te ajută să înțelegi de ce. Adler te provoacă să alegi ce faci mai departe. Și undeva, între cei doi, trăim noi. Cei care uneori am obosit să ne explicăm, dar nu ne-am pierdut curiozitatea de a ne înțelege. Cei care nu mai vrem să demonstrăm, ci să fim. Cei care am înțeles că analiza fără acțiune e ca o carte subliniată, dar niciodată trăită. 

Am văzut oameni epuizați de perfecțiune, împovărați de dorința de a fi "buni", dar care uită că autenticitatea este cel mai frumos defect. Eu nu caut să schimb pe nimeni. Doar să privesc. Pentru că în fiecare om există un adevăr propriu, o realitate și o perspectivă pe care nu ai dreptul să le judeci, ci doar să le înțelegi. 

Adevărata liniște nu vine când ești înțeles de ceilalți, ci când te înțelegi tu. Nu când îți iese totul, ci când alegi să nu te mai pierzi în tot. 

Pentru că ALEGEREA a ceea ce ești e, de fapt, ALEGEREA a ceea ce vrei să devii. 

Iar liniștea... nu e premiu, nu e sfârșit, e semnul că ai ajuns la tine. 

Liniștea e în tine. 

Tu o alegi. 

Și poate, citind tot textul ăsta, spui: "Bine, bine, Melly… da' ce vrei să transmiți, de fapt, cu toate astea?" 😅 Adevărul meu e simplu: că nu poți controla totul. 

Dar poți alege. 

Poți alege să te oprești din a demonstra, să te privești fără rușine, și să accepți că nu e nevoie să fii perfect ca să fii în pace. 

Poate asta am vrut să spun. 

Că e ok să fii om. Să simți, să greșești, să râzi de tine și să mergi mai departe. 

Restul... e viață. 

Și, uneori, un pic de autoironie face minuni. 

●Melly